Prima cină

Cum e şi normal la noi, românii, femeilor le place să gătescă! Aşa că eroinele noastre s-au hotărât într-o seară să îşi demonstreze abilităţile de acasă şi să facă ce îi place tânărului român mai mult: cartofi prăjiţi!

După ce au înjurat preţurile ţării de pietre, au ales frumos cele mai ieftine produse găsite (buget redus, de studenţi).

În acea seară minunată au aflat cu toţii că nu se pot prăji cartofi în ulei de soia… Nu vor!

Aşa că au improvizat: „Facem catofi la cuptor! Buni şi ăia!”

(Nu știu câți dintre români au aragaz electric, dar în Țara Pietrelor sunt tare la modă.)

Au aranjat inginerele noastre cartofii în tavă, i-au băgat…pardon, introdus la cuptor și i-au lăsat în voia lor să se facă (deși stomacul zghiorțăia cu gândul la ce ar fi trebuit să iasă de acolo). La o verificare ulterioară a procesului, se aud urletele disperate ale Blondei din bucătărie, așa că se adună tot grupul în spațiul de 1x2m să vadă ce se întâmplă (o să încerc o relatare cât mai precisă a celor 45sec):

– Blonda încerca disperată să stingă focul din aragaz cu o cârpă, dar să salveze și tava cu cartofi;

– Puricele dădea ocoale prin spatele Blondei și se criza toată că o să explodeze;

– Iemy și Șerpișor stăteau în raza imediat exterioară situației de mai sus și se uitau convins la foc;

– Furnicuța și Baba erau și mai în spate, ca să prindă o imagine clară a întregii scene… râdeau cu gurile dincolo de urechi… ba chiar Baba începuse să se și tăvălească pe jos la un moment dat – o lăsaseră picioarele de ”emoție”!

Situația a fost salvată de Furnicuță, care într-un moment de geniu infailibil îi șoptește Babei: ”Fă-i o poză, n-o să ne creadă nimeni când povestim!”. Așa că Baba face sprint printre mobila înghesuită, identifică un aparat foto și salvează momentul:

Au mâncat până la urmă inginerii noștri: ciorba nu a pățit nimic… deși avea un gust mai… aparte datorită uleiului de soia. Dar când mațu’ cere haleală, multe intră pe gură!

Personajele

Cred că este momentul să vă fac cunoscute personajele principale ale acestor aventuri minunate.
Să începem cu începutul și în ordine complet aleatoare:
1.    Multimedist 1 (cel care sforăia în camera de hotel): Purice
În ciuda numelui, este vorba despre o persoană de sex feminin.
Ea este o fetiță cuminte… A venit în țara pietrelor cu speranțe mari: să învețe, să vadă locuri frumoase, să cunoască oameni noi și distractivi… Naivă mititica, nu vi se pare? Și-a dat și ea seama destul de repede că visa.
2.    Multimedist 2 (cel care a fost trezit violent în camera de hotel): Baba
Cu speranța unei civilizații la capătul șinelor (care la un moment dat îi păreau fără sfârșit), Baba nu avea decât un regret în corason: lipsa din viața de zi cu zi a unei anumite persoane…
Pregătită însă moral pentru o soartă cruntă, se alinta cu ideea că „nu sunt DECÂT 3 luni”… (par mai lungi acum!)
3.    Automatist: Furnicuța
Firavă și aparent emotivă, Furnicuța ascunde câteva secrete în mânecă.
Dar îi sunt cu toții recunoscători ei (sau mai bine zis jumătății ei…) în fiecare zi pentru ora exactă…
4.    Calculatorist 1 (cel în privința căruia începuseră să apară dubii despre sexualitatea sa): Blonda
Hmmm… imaginați-vă, vă rog, o persoană care să fie întruchiparea expresiei „Gică-contra”… și acum imaginați-vo ca fiind blondă…
A nu se înțelege greșit: este un „Gică-contra” verbal… Orice s-ar spune, ea găsește o completare. Oricât de mică, oricât de nesemnificativă, câteodată și ilogică, nu contează: vocea ei trebuie să încheie frazele începute de ceilalți!
Cu toate astea, e blondă… ceea ce o face simpatică în câteva ipostaze… cum ar fi seara, înainte să se demachieze… sau noaptea când încearcă să-și găsească echilibrul în mijlocul patului…
5.    Mecatronist: Iemy
120 kg…
6.    Calculatorist 2: Șerpișor
Al doilea hombre al grupului… Împreună, cei 2 alcătuiesc toate cele 160 kg de… hombres al micului nostru grup vesel.

Aceștia sunt eroii povestirilor noastre. După cum menționam întrun comment, orice asemănare cu realitatea este pură coincidență. (… or is it now? >:) )

:)>-

Cazarea! (completare)

S-a uitat (păcătos fie scriitorul îmbătrânit înainte de timpu-și) a menționa una dintre cele mai memorabile întâmplări ale grupului ingineresc în cauză.

În seara cazării, pe când multimediștii își blestemau norocul și căutau părțile bune ale balconului în care urmau să doarmă, mecatronistul, înfocat li se alătură în admirarea pereților… pardon, a geamurilor… întru a face schimb de păreri și a cădea de acord. (Democrația e mult supraevoluată câteodată!)

În întoarerea din camera-balcon, mecatronistul descoperă, brusc (… periculos de brusc aș putea adăuga) că între el și camera cealaltă era totuși un geam…

Dă cu capu, geamu rămâne la locu lui…

Mecatronistul urlă, cade la pământ, se zbate sub furia noului cucui…

Se calmează doar la vestea că geamu face 300 euroi. (Ăsta da motiv, nu vi se pare?)

Dovada incontestabilă a acestei crunte întâmplări este însăși urma frunții mecatronistului de pe mai sus-numitul geam. Care nu a fost ștearsă nici acum… Nimeni nu vrea să o șteargă…

Cazarea!

Hotel Faros II… 2 stele… (oare Faros I era de 1 stea?)

Prima vizionare a camerei le-a adus Grecia întro lumină nouă:

„Bă, ăsta e jacuzzi, ah?”

„Hai să facem baie amândoi… ca să terminăm mai repede!”

Cazare în 2 camere, câte 3 persoane după cum urmează: camera 1 = 2 multimediști + 1 automatist (fetele) și camera 2 = 2 calculatoriști + 1 mecatronist (cică băieții, deși apar bănuieli în privința sexului unuia dintre ei).

Acest episod al existenței inginerilor se reduce la drumuri de recunoaștere, somn din plin și căutări disperate de anunțuri imobiliare.

Dar să începem cu începutul: prima seară în Pireu! Lihniți de foame și teribil de obosiți, dar proaspăt spălați (măcar atât!), pleacă orbește în căutarea unui local ieftin și îndestulător, întrucât unii dintre ei aveau multe de umplut.

Prețurile mari din vitrinele pe lângă care trec îi îndreaptă spre zone mărginașe ale suburbiei nou numite oraș. Se hotărăsc să se oprească întrun fel de restaurant cu aspect de autoservire, unde mănâncă și se simt pentru prima dată cu adevărat bine primiți… oarecum normal, având în vedere că dădeau bani pe ce mâncau și că patroana/bucătăreasa/chelnerița nu părea a fi grecoaică.

Întorcându-se la hotel s-au bucurat de prima conexiune la Internet de câteva zile, pe dial-up, incomparabil zic ei la acest moment dat cu fibra de acas(amintindu-și ulterior, au regretat până și lipsa acelei firave legături cu „home, sweet home!”).

În timpul acestei prime nopți pe tărâm străin, somnul îndelung așteptat al multimediștilor este deranjat de automatist. În jurul orei de 1:30 a.m., automatistului, mai mult somnambul decât treaz, i se năzare că este 8:30 dimineața următoare… Se spală pe față, se îmbracă pe întuneric și se duce la unul dintre multimediști:

„Multimedist! Multimedist!! Multimedist!!!”

Orice zgomot este deja infim, de-abia dacă trece de sforăitul celuilalt multimedist, așa că automatistul recurge la metode violente întru a-l trezi: pune mâna pe multimedist și începe să zgâlțâie! Poate dacă nu ar fi fost atâta oboseală la mijloc, multimedistul în cauză s-ar fi speriat văzând un om negru, cu ochelari, aplecat peste patul lui în mijlocul nopții… Dar câteodată are și oboseala beneficiile ei… Așa că prezența de spirit forțează din el întrebarea logică:

„Eh?!?”

„E 8:30! Trezește-te!”

„Eh???”

Întrun efort enorm de voință, multimedistul se întinde după telefon.

„Automatist! E 1:30!”

„Nu, e 8:30, am pus eu ceasu să sune!”

Deja deranjat, multimedistul se întinde după al doilea telefon (că doar este român, iar primul fusese Cosmote-ul). La naiba, tot 1:30 arăta!

„…???”

„Și eu ce fac acum? Sunt deja îmbrăcat!” zice automatistul.

(Pauză de gândire!)

„Culcă-te așa!”

Doar 7 ore mai târziu o alarmă infernal de isteric începe să sune… Multimedistul care fusese trezit în mijlocul nopții se chinuie s-o ignore… și se chinuie… și se chinuie… Dar e mai insistentă decât oboseala lui! Ridicând capul mijește ochii spre automatist.

„Iar nu mă lași să dorm? Am fumat în pat înainte de a mă culca??” își spune în gând.

Automatistul, la fel de pierdut, identifică totuși sursa și îndreaptă un deget tremurând spre patul celuilalt multimedist. Ducându-se amândoi la patul lui, observă că telefonul în cauză se odihnea pe perna sa, acționând ca paravan la respirația lui.

Lucrurile se precipită de aici înainte, întrucât eroii noștri își plătesc a doua zi de ședere la hotel și încep să se agite pe tema cazării.

Agențiile la care tot sună nu au personal care să vorbească engleză…

Anunțurile de pe stâlpii de pe stradă sunt pentru concerte de manele…

Tipa de contact de la universitate nu are cum să găsească apartament cu 6 camere (nu că ar fi sugerat ei că vrea fiecare camera lui, dar asta a înțeles mitica de ea)…

Pe blocuri scria în greacă…

….

Spre marele lor noroc, mecatronistul s-a găsit rudă cu o tipă care s-a oferit să sune pentru ei la anunțurile imobiliare din ziarul SĂPTĂMÂNAL (și DA, SINGURUL ziar local)… noroc chior, având în vedere că tipa vorbește greaca!

Astfel, în a 2-a seară de respirat aer mediteranean, inginerii noștri au descoperit că băștinașii, în spiritul revoltei împotriva trend-ului american, au propriul lor McDonald’s: Goody’s! (Original, nu?)

Și astfel, eroii noștri și-au găsit cazare! Întrun apartament cu 1 sufragerie, un dormitor conform regulilor elene + 1 dormitor improvizat pe o bucată sănătoasă din terasa nesimțit de mare, la etajul 6 al unui bloc întro zonă rezidențială! Ok, poate nu era exact ce voiau ei, dar prețul era mai mult decât convenabil și aveau la îndemână cam tot ce lăsaseră chiriașii de dinaintea lor (inclusiv câteva chestii de care chiar nu voiau să știe, cum ar fi flocii).

Proprietăreasa este o tanti pe la 50 de ani, care s-a prezentat îmbrăcată întrun trening mov, cu ștrasuri în glugă (e la modă aici!). Și Manuel… Manuel… este fiul ei… vorbitor fluent de limba engleză… uimitor de fluent!… Manuelito… cu cerceluș în urechiușa stângă… are tendințe accentuate de… (vă las pe voi să subînțelegeți!)

Drumul

Cine a spus că e nevoie de 6 ingineri să deșurubeze un bec, a uitat să menționeze cât le ia să:

Identifice becul;

Identifice filamentul (cu tot cu structură atomică… altfel nu se pune!);

Calculeze traiectoria ce trebuie urmărită;

Calculeze forța fiecăruia și ce efect va avea asupra becului;

Etc., etc., etc….

Presupunem următoarea rețetă: se adună 1 mecatronist, 2 multimediști, 1 automatist și 2 calculatoriști cu foc și patimă în vine („De câte ori în viață mă mai plătește statu să văd Grecia?”) și se pun pe „deșurubat” una bucată drum până în Pireu, Grecia.

Se lasă la fiert până cu o lună înainte de plecarea propriu-zisă. Se condimentează cu 5 examene și 2 colocvii această lună, actele premergătoare plecării lăsându-se la îndemâna „ingredientelor”, gustându-se pe parcurs bucățile de informații despre ce ar trebui să facă.

Se lasă să dea în clocot de câteva ori.

Înainte de a se lua de pe foc, li se amintește realitatea crudă: o să fie la mai mult de 1000 km depărtare de toate persoanele dragi lor și de aproape toate lucrurile cu care se obișnuiseră.

Se servește o porție de inginer + garnitura de rigoare de bagaje insuportabil de mari și incomode pe un vagon de dormit, cu destinația Salonic.

„We’re off to see the wizard,

The wonderful wizard of Oz!

Because, because, because, because

Of the wonderful things he does!

Au urmat 18 ore al naiba de lungi, dar liniștite, cu pauze rare de fumat. Mai puțin cea din Sofia (da, ca melodia), unde inginerii noștri s-au trezit că vagonul lor nu numai că nu mai avea locomotivă, dar era și singur în întreaga gară bulgară. Acesta a fost un moment propice pentru mecatronist să se îndrepte spre singurul chioșc din gară și să-și exerseze tehnicile de cumpărător de bere.

Ajunși la 5:30 a.m. în Salonic, inginerii (cu tot cu bagaje) au respirat pentru prima dată aerul rece, uscat al Țării Pietrelor, când le-a fost spus că biletul balcanic cumpărat din țara de baștină nu este îndeajuns pentru țara în care tocmai călcaseră (ca întrun căcat).

Obosiți și disperați de engleza oribilă a personalului gării din Salonic, inginerii noștri plătesc 35 euro/rezervare la următorul tren (care s-a întâmplat să fie InterCity… evident!) și așteaptă sosirea „omidei negre”. Odată cu apariția trenului și identificarea a ceea ce s-a presupus a fi vagonul scrijelit pe mai sus numita rezervare, personajele noastre se stabilesc cât pot de comod pe locurile corespunzătoare. Nu a durat mult însă până ce a apărut un nenică, semnalizând din mâini către ei și către biletul ce îl ținea între degete. Spre marea binefacere a acestor români inculți, s-a găsit cineva care să îi direcționeze spre un alt vagon… Și acolo s-a găsit altcineva care să îi direcționeze spre alt vagon… Și nici acesta nefiind cel corect, în lacrimile de râs ale celor pe lângă care tot treceau, inginerii noștri au mai parcurs o dată cele 2 vagoane greșite… cu tot cu bagajele enorme… și grele… care de-abia dacă încăpeau printre rândurile de scaune de InterCity à la grec… Prin eliminarea tuturor variantelor greșite, românii s-au găsit așezați în scaunele înscrise pe bilete!

A urmat un somn întrerupt de lovituri de genți peste picioare până în Atena, Gara Larissa. Nu se numește Gara Centrală pentru că e decât una și asta ar implica existența a mai multe, și nu se numește Gara Atena pentru că așa ar fi logic să se numească (why make things easy?).

Câteva metrouri/trenuri electrice/autobuze, inginerii au ajuns întrun final în Pireu și au văzut marea… Moment de pauză de țigară! Se fac 2-3 poze pe un pod scârbos, lângă niște boschetari și la drum: încă nu aveau unde să se cazeze, așa că nu era timp de pierdut!

Episodul următor: Cazarea!

(Preview: „Bă, cada asta e cu jacuzzi, ah?”)

Întrebări de început

1. Cu ce ocazie au început aventurile noastre în această țară?

Hai să spunem că un om mare (punctul de vedere al fiecăruia este strict subiectiv) ne-a introdus ideii de a petrece o întreagă primăvară departe de toți cei dragi și cunoscuți nouă, departe de tot ce cunoșteam noi ca al nostru, și aproape de Marea Egee.

„Dar acesta este ultimul nostru semestru de facultate? Ce să facem?!?”

(continuarea în episodul următor)

2. Ce face omul (asta ca să nu zic românul avid de cultură) întro țară a veneratorilor de pietre?

Răspuns rapid: înjură scurt și des!

Răspuns gândit: își calculează destinația fiecărui cent din portofelul nu foarte greu încă de la început și urlă cu ochii zgâiți la vitrine!

3. Cum supraviețuiește omul în această țară?

Cu mâncare de cantină… unde nu se fac cartofi prăjiți decât duminică seara… când, după o săptămână de orez cu „galopoola” (=„curcan”) în sos de ulei de măsline, nici nu-ți mai vine să mănânci!

Și cu biscuiți „with chocolate chips” la ofertă întrun anumit supermarket pe care l-a descoperit din pură întâmplare!

4. Cum trece timpul în țara pietrelor?

Cu sub 10kbps! …